TOATE VIETĂȚILE MARI ȘI MICI

partea a II-a

Zăpada din ultimele zile ne întoarce cu gândul la sărbătorile de iarnă pe care le-am lăsat în urmă. De aici a și venit ideea de a încheia activitatea despre animale cu o povestire de Crăciun a doctorului Alfred Wight, cel care a publicat numeroase cărți (și a coordonat filme și seriale TV) despre viața lui de medic veterinar în Yorkshire. Operele sale sunt cunoscute cu titlul generic ALL CREATURES GREAT AND SMALL, publicate sub pseudonimul lui de scriitor, James Herriot. Citiți această povestire simplă — vă veți simți înviorați, ca după un pahar înalt de… limonadă (cum glumește autorul)… Serios vorbind, dacă citiți această povestire scrisă în stilul hiper-realist al lui James Herriot, unde cuvintele au precizie medicală, iar viziunea despre lume, viață și moarte este… cu picioarele pe pământ, veți înțelege de ce Herriot este iubit în lumea întreagă.

Și veți fi pătrunși de căldura Crăciunului până în adâncul sufletului, mai ales acum, când iarna, în sfârșit, își arată chipul.

prof. Antonia Bonca,

Bibliotecar

AMINTIRE DE CRĂCIUN:

BUSTER, fiul micuței Debbie

de James Herriot

Nu va trece niciun Crăciun fără să-mi aduc aminte de o anume pisicuță foarte specială pentru mime. Am văzut-o prima dată când doamna Ainsworth m-a chemat la o consultație veterinară pentru cei trei Basseți ai ei. Imediat am văzut, surprins, micuța creatură cu blăniță neagră care stătea în fața șemineului.

— Nu știam că aveți și o pisică, am spus.

Doamna a zâmbit:

— Nu avem. Aceasta este Debbie.

— Debbie?

— Da. Așa îi spunem noi. E o pisică fără stăpân. Vine pe la noi de două, trei ori pe săptămâna. O hrănim. Nu știu unde locuiește, dar cred că-și petrece timpul pe la vreo fermă dimprejur.

— Nu vi s-a părut că ar vrea sa stea aici, la dumneavoastră?

— Nu, deloc, răspunse doamna Ainsworth dând din cap. E o timidă mică… și foarte independentă. Vine pe furiș, mănâncă ceva și dispare imediat. Ne place foarte mult de ea, dar se pare că ea nu vrea să ne apropiem de ea.

Am aruncat o privire spre pisicuța care stătea în picioare, nemișcată, în fața focului.

— Se pare că azi a vrut mai mult decât doar o bucățică de mâncare.

— Da… E ciudat, dar și-a format obiceiul ca, uneori, să se strecoare până în sufragerie și să stea câteva minute în fața focului. Ca și cum și-ar permite un moment de fericire.

— Chiar așa…

Era într-adevăr ceva neobișnuit în atitudinea micului animal. Stătea în picioare pe covorul gros din fața șemineului și privea fix cărbunii în flăcări și jeraticul. Nu încerca să se așeze, să se facă ghem sau să se spele — nu făcea decât să privească focul, fascinată, nemișcată. Din negrul prăfuit al blăniței, din toată ființa ei slăbuță și puțină, părea că emană o concentrare neobișnuită: părea că trăiește un moment special, un lucru minunat!

Absorbea cu toată ființa ei un confort la care nu visa în viața de zi cu zi. Și, în timp ce o priveam, pisica se întoarse din fața focului și se strecură liniștită și neauzită afară din cameră. Și dusă a fost.

— Așa face întotdeauna, râse doamna Ainsworth. Nu stă niciodată mai mult de vreo zece minute și apoi dispare.

Doamna Aisnworth era o femeie plinuță și plăcută, stăpână a trei dulăi Basset răsfățați. Fiind și înstărită și generoasă era, prin urmare, clientul ideal al oricărui medic veterinar. Dacă figurile de regulă melancolice ale câinilor — expresie bine-cunoscută a rasei Bassetului — se întâmpla să devină o idee mai dramatice, eram chemat în graba mare. În ziua aceea, unul dintre dulăi se scărpinase prea tare la ureche de câteva și își făcuse o rană, iar doamna mi-a telefonat imediat, alarmată. În felul acesta, vizitele mele la casa Ainsworth erau frecvente dar nu cauzate de probleme veterinare grave. Deci am avut multe ocazii în care s-o observ liniștit pe pisicuța Debbie care m-a intrigat prima dată când am întâlnit-o.

Am văzut-o mâncând delicat dintr-o farfurie, lângă ușa de la bucătărie. În timp ce o priveam, s-a întors și, pășind elastic pe lăbuțe moi, parcă plutind, s-a îndreptat calmă spre holul casei, înspre sufragerie. Cei trei dulăi rezidenți erau tolăniți sforăind pe covorul din fața șemineului și se pare că erau obișnuiți cu Debbie, pentru că doi dintre ei au adulmecat-o fără să se deranjeze să-și deschidă ochii, iar al treilea a ciulit o ureche și de-abia a mijit un ochi să o privească, apoi s-a întors pe partea cealaltă și a continuat să sforăie. Debbie stătea între ei, în postura ei obișnuită: drept în picioare, privind intens absorbită buclele strălucitoare ale focului. Am încercat atunci să mă împrietenesc cu ea. M-am apropiat grijuliu, dar Debbie s-a prelins într-un salt și a dispărut, cum a observat că întind mâna spre ea.

Totuși, după insistențele mele discrete de la fiecare vizită la casa Ainsworth și după ce i-am vorbit de mai multe ori cu glas moale, am reușit să o ating ușor și să o mângâi cu un deget pe bărbie. Cu timpul a început să-mi răspundă, împingându-și blând capul în mâna cu care o mângâiam… pentru numai câteva clipe însă, înainte de a ieși ușor din sufragerie, în grădină. Am urmărit-o cum a trecut în alee mergând rapid, apoi a sărit peste un boschet și ultima ei imagine a fost aceea a micii figuri de felină neagră parcă plutind peste iarba udă a câmpului, în ploaie.

—  Oare unde merge? m-am întrebat, murmurând. Doamna Ainsworth apăru pe nesimțite lângă mine.

— Am încercat noi de multe ori s-o urmărim, dar n-am reușit să aflăm nimic.

Și timpul trecea. Trebuie să fi trecut vreo trei luni de la ultima mea vizită la casa Ainsworth și începeam să-mi fac griji de perioada aceasta neobișnuit de lungă în care Basseții nu prezentară niciun simptom medical care să-mi solicite prezența. Mă gândeam la asta tocmai în dimineața de Crăciun, când sună telefonul. Era doamna Ainsworth, cu scuzele de rigoare că mă deranjează tocmai în zi de sărbătoare.

—  Domnule Herriot, scuzați-mă că vă deranjez tocmai azi, când toată lumea se bucură de sărbătoarea Crăciunului…

Am detectat imediat îngrijorarea din vocea ei politicoasă:

— Nu va faceți probleme, i-am răspuns repede. Care dintre dulăi are necazuri?

— … Nu, nu e vorba de câini, de data asta. E vorba de… Debbie.

— Debbie… E acolo la dumneavoastră acum?

— Da… și cred că are ceva foarte grav. Vă rog să veniți!

Conducând rapid prin centrul orașului, nici nu vedeam că și acest Crăciun era ca într-o poveste de Dickens. Zăpada se depusese groasă pe pietrele străzii și atârna în cascade groase de pe coperișuri. Luminițe colorate de la geamuri invitau vesel înăuntru la căldură, dincolo de gerul alb de iarnă.

Casa Ainsworth era bogat împodobită cu ghirlande și ilice. În sufragerie, pe bufet erau înșirate sticle cu băuturi de sărbătoare, iar de la bucătărie venea miros ademenitor de friptură si mirodenii. Dar, în timp ce mă conducea în sufragerie, ochii doamnei Ainsworth erau îndurerați. Debbie era acolo, in sufragerie, în fața focului ca de obicei, dar în afara de asta nimic nu era ca de obicei. Debbie nu stătea în picioare, în postura ei obișnuită, ci era întinsă pe o parte, nemișcată. Și, ghemuit lângă trupul ei, stătea lipit un pisoi negru și el și foarte, foarte mic.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o pe doamna Ainsworth.

— Nu mă așteptam la așa ceva, zise ea. Nu o văzusem pe Debbie de câteva săptămâni, dar a apărut cam acum două ore, mergând împiedicat și cărând pisoiul în gură. Nu l-a lăsat jos, ci a intrat cu el în casă fără să ezite, a mers până în sufragerie și țintă la foc. Acolo a depus pisoiul pe covor. La început am zâmbit când am văzut ce face, dar mi-am dat seama imediat că ceva nu e în regulă. A stat și ea în fața focului, dar nu numai zece minute, ca de obicei, ci mai bine de o oră. Nemișcată. În picioare. Apoi s-a prăbușit parcă și nu s-a mai mișcat.

Am îngenunchiat pe covor și mi-am trecut mâna ușor peste trupul și gâtul lui Debbie. Era mai slabă ca niciodată. Blănița neagră era mânjită cu noroi uscat. Debbie nu a opus rezistență când i-am deschis gura cu băgare de seamă. Limba și membranele mucoase erau extrem de palide, iar buzele ei mici erau reci ca gheața. I-am deschis un ochi și, când am văzut că sticlește încremenit, un semnal de alarmă a început să bată în mintea mea ca un clopot. I-am palpat abdomenul cu o certitudine amară — știam ce voi găsi. Fără surpriză și cu durere, am atins masele solide ale tumorilor. Terminal și fără nicio speranță. Mi-am pus stetoscopul și am auscultat ritmul agitat, rapid, slab și stins al bătăilor inimii. M-am ridicat în picioare și am stat așa înțepenit privind focul fără să-l văd, simțind ardoarea flăcărilor pe obraji. De undeva de departe venea parcă glasul doamnei Ainsworth.

— E grav?

Am ezitat.

— … Da, mă tem că e grav. Are tumori maligne. Îmi pare rău că nu mai pot face absolut nimic pentru ea.

Doamna Ainsworth și-a acoperit gura cu mâna și m-a privit cu ochi măriți, speriați:

— În cazul ăsta trebuie s-o eutanasiați imediat. E singurul lucru care-l putem face. Nu o putem lăsa să sufere atât.

— Nu mai e nevoie s-o eutanasiez, doamna Ainswirth, am spus eu. E în comă acum și va muri în câteva clipe. Nu mai simte absolut nimic… nicio durere.

Doamna Ainsworth și-a întors fața, încercând să-și stăpânească emoțiile. Dar nu s-a putut stăpâni și s-a lăsat ușor pe covor, lângă Debbie, suspinând.

— O, pisicuță mică… a suspinat ea, mângâind-o iarăși și iarăși, în timp ce lacrimile îi cădeau pe blănița neagră. Prin câte ai trecut tu… Trebuia să fi făcut mai mult pentru tine.

Am rămas tăcut câteva momente, simțindu-i durerea atât de discordantă cu atmosfera festivă și culorile vesele ale încăperii. Apoi i-am vorbit încet,

— Ați făcut tot ce era necesar și nimeni nu ar fi putut face mai mult pentru Debbie.

— Dar ar fi trebuit s-o țin aici, în confort!

— Lui Debbie nu i-ar fi plăcut să fie ținută locului cu forța… Ea a ales să fie independentă…

— Da, mi-am dat seama… Dar prin ce dureri o fi trecut ea acolo, afară în frig și grav bolnavă… Nu m-am gândit că s-ar putea îmbolnăvi. Și cu puișori mici, peste toate necazurile ei… Oare cîți o fi avut?

Am ridicat din umeri,

— N-avem cum ști. Poate doar unul singur, pe acesta — așa se întâmplă câteodată. Și vedeți… vi l-a adus dumneavoastră când a simțit că i se apropie sfârșitul, nu-i așa?

— Da, mi l-a adus mie… Mi l-a adus!

Doamna Aisworth a întins mâna și a ridicat ghemotocul minuscul de pisoi. L-a mângâiat pe capul mic și pe blănița neagră încrustată cu noroi uscat. Pisicelul a deschis gura, ca pentru a mieuna, dar nu ascos niciun sunet.

— Nu-i așa că e ciudat — cum și-a adus ea pisoul aici când a simțit că nu mai are puteri… și chiar în ziua de Crăciun…

M-am aplecat să pun mâna pe pieptul pisicuței Debbie, să simt dacă îi mai bate inima. Nu-i mai bătea. Am privit-o pe doamna Ainsworth:

— Debbie a murit.

Am ridicat corpul puțin al pisicuței, ușor ca o pană, am învelit-o într-o folie ce era întinsă pe covor și am dus-o la mașină. Când m-am întors, Doamna Ainsworth era încă așezată pe covor, mângâind pisicelul. I se uscaseră lacrimile pe obraji și a ridicat ochii strălucitori spre mine:

— Până acum, n-am avut niciodată o pisică.

— Ei, se pare că aveți una acum, i-am zâmbit eu.

Și ce mai pisică! Firimitura de pisoiaș a crescut rapid și s-a transformat într-un motan negru, lucios și foarte arătos, cu o fire veselă și neastâmpărată, din cauza căreia i s-a dat numele de Buster (Distrugătorul). Era exact opusul micuței lui mame timide, Debbie. Secretele vieții din afara casei, cu inevitabilele ei neajunsuri, nu-l atrăgeau deloc. El mergea la vânătoare pășind elastic și neauzit pe covoarele groase și bogate ale vilei Ainsworth, ca un rege absolut. I s-a pus o zgărdiță strălucitoare spre a-i face și mai impresionantă prezența maiestuoasă. Pe parcursul vizitelor mele îi urmăream creșterea, dezvoltarea și, în final, transformarea într-un exemplar de motan aproape adult, minunat. Mi-a rămas în minte Ziua de Crăciun de anul trecut când se împlinise un an de când Debbie îl adusese la casa Ainsworth.

Anul trecut eram plecat pe la rundele mele de vizite veterinare, ca de obicei de Crăciun… Ca de obicei, în fiecare Crăciun! Și acesta pentru că animalele încâ nu au ajuns la concluzia că ar trebui să recunoască Ziua de Crăciun ca zi liberă, de sărbătoare și să nu se îmbolnăvească atunci. Așa stând lucrurile, de-a lungul anilor, am învățat să-mi schimb vagul resentiment într-o înțelepciune filozofică. La urma urmelor, tot urcând și coborând eu dealurile din Yorkshire în aer proaspăt și înghețat, îmi făceam o poftă de mâncare pentru masa de Crăciun care întrecea de mii de ori pofta oricărui leneș trântit în fotoliul din fața focului. Pe deasupra, mi se întețea pofta și datorită nenumăratelor păhărele de aperitiv oferite de fermierii locului. Oamenii din Yorkshire turnau whiskey-ul generos, în pahare înalte, de parcă ar fi fost limonadă! După câteva gustări de genul acesta, și după un pahar din faimosul vin de rubarbă al doamnei Earnshaw care mi-a ajuns ca un val fierbinte până în vârful degetelor de la picioare, mă îndreptam spre casă. Treceam tocmai pe lângă vila Ainsworth, când am auzit glasul voios al stăpânei casei:

— Crăciun fericit, domnule Herriot! Poftește înăuntru să te încălzești puțin.

Doamna Ainsworth își lua rămas buni de la câțiva musafiri ai săi la poartă, iar eu, cu toate că nu aveam deloc nevoie de a mă încălzi, am urmat-o fără ezitare în casă.

Înăuntru era aceeași atmosferă de sărbătoare ca și anul trecut și același miros ademenitor de friptură și mirodenii. Dar de tristețea de anul trecut nu mai era nici urmă! Acum apăruse… Buster! Și se pare că lucrurile se învârteau în jurul lui.

Imediat l-am observat cum stătea nemișcat, atent, la pândă, exact sub nasul unui Basset care sforăia și, brusc, cu urechile lipite de cap și ochi fioroși de diavol, Buster țâșni și îl atinse cu lăbuța fulgerător pe nas. Ceilalți doi Basseți au fost supuși la același tratament, pe rând.

Râdeam și eu, împreună cu doamna Ainsworth:

— Nu-i lasă un moment în pace! Îi năpăstuiește mereu!

Știam că avea dreptate. Când Buster a apărut în viața Basseților, a fost ca și când un intrus ireverent a dat buzna într-un club londonez elegant. Basseții avuseseră o viață măsurată, grațioasă, ordonată, punctată de plimbări liniștite cu stăpâna, de gustări delicioase și în cantități ample, urmate de lungi sesiuni de sforăit pe covoare și pe fotolii. Zilele dulăilor se perindau senine, calme, identice, una după alta. Până când a apărut Buster!

Momentan, Buster dansa incitant în fața celui mai mic dintre Basseți, sărea lateral ca un ied pe toate patru picioarele și-l privea pieziș, provocându-l apoi direct cu o repriză surpinzătoare de box executat cu ambele lăbuțe. Asta a fost prea din cale-afară, până și pentru Bassetul cel tânăr. A renunțat la demnitate și s-a rostogolit de câteva ori într-o luptă corp-la-corp cu Buster.

— Vreau să vă arăt ceva, mi s-a adresat doamna Aisworth luând în mână o minge de tenis de pe șemineu. Cum văzu mișcarea, Buster uită de lupta lui cu dulăul și își lipi privirea de doamna Ainsworth care porni spre ușa de la grădină urmată strâns de Buster. Motanul nu se uita unde pășea, ci sus, țintă, la doamna Ainsworth… mai precis, la mâna ei cu mingea. I-am urmat și eu pe cei doi, intrigat. Basseții s-au trezit și ei, și au pornit după noi trei, căscând și întinzându-se.

De pe trapta înghețată de piatră ce dădea în grădină, doamna Ainsworth a aruncat mingea departe, peste pajiște.

Buster se năpusti glonț după minge, în salturi înalte peste dunele de zăpadă și iarbă înghețată. Îi jucau strălucitor mușchii puternici sub blana neagră, lucioasă. Apucă mingea cu dinții, veni iute cu ea înapoi, o depuse la picioarele stăpânei, se așeză cuminte pe lăbuțele din spate și așteptă, privindu-și atent stăpâna. Doamna Ainsworth aruncă mingea din nou, iar Buster o aduse înapoi din nou. La al treilea joc, încă nu-mi venea să cred!

— Ia te uită, o felină retriever! am exclamat eu.

Basseții priveau și ei jocul, dar de la căldură, din interior, de la fereastra ce dădea înspre grădină. Nu păreau deloc apreciativi. Pe ei nimic nu i-ar fi indus să aporteze sau să fugă bezmetici după vreo minge. Buster, în schimb, părea să nu se sature niciodată de sportul acesta. Doamna Ainsworth se întoarse spre mine:

— Ați mai văzut așa ceva?

— Nu, n-am văzut — în toată cariera mea! Am auzit doar că unele pisici aportează… și se pare că e adevărat! Remarcabil motănel, Buster! Doamna Ainsworth îl luă în brațe, cât era de mare, și ne-am întors cu toții, alai, în sufragerie. Buster își lipise capul de obrazul doamnei și torcea extatic. Ascultând torsul vibrant al motanului și privindu-l — un exemplar perfect, de pură sănătate și satisfacție vitală — m-am gândit imediat la mama lui, micuța Debbie.

Să fi fost oare doar o personificare dacă mi-aș fi închipuit că ea, cu ultimele ei puteri dinaintea morții, și-a adus puiul aici la adăpost, în singurul loc cald și unde se simțise în siguranță și ocrotită? Poate din instinct sau, cum ne-am exprima noi, oamenii, cu speranța că micul ei pui va fi ocrotit aici? Poate. Dar se pare că nu eram singurul care se dedase la asemenea zboruri fantastice ale imaginației:

— Debbie ar fi mulțumită! rosti doamna Ainsworth cu siguranță, iar ochii ei mă provocau să accept sau sa neg acest simțământ. Am acceptat:

— Da. Da, ar fi foarte mulțumită… Chiar acum un an îl aduse pe Buster, mic cât gămălia atunci. L-a adus aici, la siguranță…

— Da, acum un an, de Crăciun.

Doamna Ainsworth îl strânse drăgăstos pe Buster în brațe.

— Cel mai frumos cadou de Crăciun ce l-am primit vreodată!