Ștafeta cu povești

Pornind de la un fragment din „Cartea cu Jucării”, de Tudor Arghezi, studiat în cadrul unității „Joc și Joacă”, la propunerea doamnei profesor Dana Ștefan, elevii claselor a IX-a s-au jucat „de-a poveștile”. Astfel, chiar dacă unii erau prezenți fizic la școală, iar alții în online, jocul a funcționat la ambele clase. Povestea a început cu „A fost odată…”, iar elevii au extras rând pe rând câte o carte DIXIT și au continuat-o în baza imaginii de pe aceasta.

La 9B, a fost odată…

un băiețel care avea un prieten special. Acest prieten era unul cu adevărat special. Avea înfățișare de tornadă. Băiețelul își purta mereu prietenul în palmă, pentru ca nu cumva să zboare în tărâmuri neexplorate. Acestui băiat îi era frică, deoarece, dacă prietenul lui îi scăpa din palmă, atunci multe locuri urmau să fie devastate.

Într-o zi, după ce băiatul ajunsese acasă după școală, a văzut că prietenul lui era destul de agitat. A încercat să-l ajute să se calmeze, dar nu a reușit. Dimpotrivă, amicul său a crescut din ce în ce mai mult și mai puternic. Era atât de mare, încât l-a ridicat pe băiat de pe podeaua camerei lui și l-a învârtit în jurul acesteia. După ceva timp, băiatul a leșinat, trezindu-se, mai târziu, pe o insulă.

S-a ridicat în capul oaselor și a privit în jur. Nici urmă de prietenul său, tornada. A urmat o potecă întortocheată către centrul pădurii dese ce părea să acopere în întregime insula. Ajuns la capătul cărării, a fost surprins să observe două zâne ce se străduiau să taie trunchiul gros al unui copac. S-a frecat la ochi, confuz, neștiind dacă se afla sau nu într-un vis. Imaginea celor două siluete firave nu a dispărut și tot ce a putut face a fost să întrebe:

– Vă pot ajuta?

Speriate, zânele s-au ascuns, lăsând fierăstrăul fermecat înfipt adânc în trunchiul întunecat.

Băiatul și-a continuat drumul, până a ajuns la un pod care era deasupra unui mare lac. Podul era șubred, părea foarte vechi și ducea la o casă care, și ea, părea la fel de veche. În casă se putea vedea o persoană, un bătrân mai vechi decât lumea. Băiatul a crezut că acesta l-ar putea ajuta să-și găsească prietenul, tornada, așa că a fugit către casă. El a grăbit și mai tare pasul când a observat niște tentacule ale unei caracatițe încercând să-l prindă. Băiatul a fost totuși capabil să ajungă în casă, unde l-a găsit pe bătrân.

Bătrânul i-a spus că tot ce poate face este să îi ofere un cal pe nume Esmerald. Acest armăsar era magic și putea să meargă ore în șir fără să obosească. Bătrânul i-a deschis o ușă ce dădea spre o prăpastie și i-a spus să aibă încredere în cal. Esmerald a pornit fără ezitare spre prăpastie, deoarece acolo se afla un alt pod care, însă, nu putea fi văzut de oameni.

După ce au reușit să treacă podul, băiatul și noul său prieten au ajuns într-un sat fermecat. Totul părea frumos și bine: casele erau atât de primitoare, străzile erau îngrijite, iar în aer se putea simți o mireasmă dulceagă, asemeni celei de prăjituri proaspăt făcute în casă. Deși dorea să mai rămână, avea o misiune de îndeplinit: să-și găsească tovarășul pierdut. Abia după ce a părăsit satul, băiatul a aflat că acesta era condus de o vrăjitoare malefică ce răpea copiii și îi transforma în plante, hrănindu-se cu bunăstarea lor.

Băiețelul a încercat să uite cât mai repede de sat și să se concentreze pe ceea ce era mai important: tornada. Esmerald a alergat prin păduri timp de vreo jumătate de oră, dar nici urmă de prietenul băiețelului. Calul alerga din ce în ce mai tare, așa că băiețelul i-a poruncit să se oprească și să o ia încetișor la trap. Acesta continua să meargă la fel de repede, așa că băiatul a luat decizia să sară de pe cal.

Era amețit și confuz dar, totuși, teafăr. Mergând înspre nord, a văzut în zare ceva asemănător unei peșteri, dar una cu înfățișare aparte. Intrarea de-abia se putea vedea din cauza ceții, iar aceasta părea să semene cu figura unui păianjen. Toată peștera era luminată de sute de torțe care o făceau portocalie. Băiatul a început să meargă, până când a văzut niște urme de pași. El a început să urmărească pașii, până a dat de o ușă ascunsă. A intrat și, cu cât cât mergea mai mult în față, cu atât sunetul unei ape curgătoare se auzea mai tare. Atunci când credea că sunetul nu poate deveni mai gălăgios, băiatul zărește un al treilea pod. Sub el se afla apa curgătoare și pe pereții a ceea ce părea a fi o peșteră erau multe cristale de culoare roșie.

Deodată, cristalele au început să contureze un pătrat din linii roșii, creând un portal către un tărâm care, în fiecare direcție, avea o culoare diferită. La nord se vedea o cetate imensă, situată pe o câmpie roșie, la est se vedea un oraș făcut tot din aur, vestul prezenta un munte roz cu o poartă mare la bază, iar la sud era o pădure albastru-închis. Băiatul era fascinat și derutat în același timp, dar, cât timp admira peisajul, portalul s-a închis în spatele lui.

El a decis să încerce să găsească pe cineva care să îi spună unde a ajuns. Cel mai apropiat loc era orașul de aur, așa că a început să meargă agale spre acesta. Regina orașului era o vestită vrăjitoare, una dintre cele mai pricepute pe atunci. Ea descoperise rețeta magică pentru a crea aur. Cu această rețetă, de fapt, a fost clădit orașul.

Băiatul a hotărât să fure acea rețetă. S-a străduit să o fure și, când a reușit, a văzut o pasăre imensă pe un zid și mai imens. A urcat scara rezemată de zid, a încălecat pasărea și a plecat din lumea aurului.

Dar totul s-a întâmplat după ce băiatul și-a găsit prietenul, tornada. Tornada se afla în peșteră și de acolo cei doi au plecat împreună prin portalul colorat. Băiatul nu ar fi fost în stare să obțină rețeta aurului fără tornadă. Încă nu se știe ce a făcut băiatul cu rețeta și nimeni nu îndrăznește să îl caute, căci toți au aflat cine îi e prieten apropiat.

Ștafeta a curs la fel de bine din bancă în bancă (IXB), cât și în chatul de pe zoom (IXA). Ce a ieșit puteți citi în documentele atașate.

La 9A, a fost odată…

ca niciodată, un spirit uitat de lume, un spirit al unui hoț de mult plecat pe lumea cealaltă. Sfâșiat de durerea greșelilor pe care le-a făcut cât timp era în viață, a primit de la diavolii ce-l păzeau încă o șansă, să facă bine.

Acesta a promis că va respecta toate regulile și că va împrăștia binele în toată lumea. Diavolii surprinși de răspunsul spiritului, îl amenință, spunându-i că dacă nu va face ce e corect, îl vor trimite într-un loc îndepartat unde nimeni nu-i va mai da o altă șansă. Hoțul este trimis la scara ce urca spre pământ, iar înainte să urce, diavolii îi dau o listă cu ce trebuie să facă pentru a fi iertat.

Primul lucru de pe listă era ceva ușor: să ajute o bunica să își organizeze lucrurile din casă. Al doilea lucru era să ajute niște copii să își găsească caietele de la școală. Dar, în fiecare zi, sarcinile deveneau din ce în ce mai grele.

Următoarea poruncă era să ajute un băiat si pe prietenul lui, un șoricel, să navigheze prin pădurea plină de creaturi fantastice și mistere nedescoperite. Împreuna cu cei doi, s-a apucat să treacă prin pădure pe cel mai rapid drum, fără sa știe ca în față îi vor aștepta nenumărate pericole.

Dupa o scurtă perioadă de mers prin pădurea misterioasă, băiatul observă o cabană de unde ar putea obține informații despre cum ar putea ajunge la marginea pădurii. Zis și făcut. Cei trei se duc la ușa căbănuței și, după ce băiatul bate la ușă, apare o bătrânică dubioasă.

Aceasta îi anunță că le poate spune cum să iasă din pădure cu o singură condiție: trebuie să fure raza de lumină dintr-un copac și să i-o aducă. Văzând dubiul de pe fața lor, bătrâna le-a povestit despre puterea incredibilă pe care o deține o astfel de rază, așa că ei au pornit în căutarea ei, fără să pună alte întrebări.

După ore de căutare, au găsit singurul mod de a ajunge la raza de lumină. Ei trebuiau să traverseze podul din nordul pădurii și după să se urce pe copacul înalt care conținea raza de lumină. Pe acest pod se aflau creaturi periculoase pe care ei trebuiau să le înfrunte. Au reușit să treacă podul și au adus raza de lumina înapoi la bătrânică.

Ajunși din nou la căbănuța bunicii, aceștia i-au oferit raza de lumină care avea un lucru în plus pe lângă cele văzute în trecut de bunicuță. Raza avea un fel de emblemă cu un unicorn care însemna un singur lucru. Cei doi erau în pericol de a fi atacați de marele unicorn.

Băiatul, văzând că nu mai era mult până la venirea nopții, a decis să se întoarcă acasă, dar, căutând în ghiozdan, a realizat că și-a pierdut harta pe care acesta și-a desenat traseul care ducea spre ieșirea din pădure. Ușor înfricoșat, băiatul a decis să meargă pe o potecă necunoscută, cu speranțele că va da de cineva ca să-l ajute să iasă din pădure. După ceva timp de mers, un sunet de apă curgătoare se apropia din ce în ce mai tare de băiat. Ajungând la ce credea băiatul că este un râu, s-a dovedit a fi o cascadă gălăgioasă și, fiind ușor însetat, acesta s-a apropiat. Călcând ușor, băiatul a mutat o piatră care a deschis o încăpere secretă care se afla sub cascadă. Nedumerit, băiatul s-a uitat în jur și a observat o bibliotecă plină cu cărți vechi.

Dintr-o dată, un sunet de copită se aude din spatele raftului. Băiatul se uită și era chiar marele unicorn, bătrân și înțelept. Acesta i-a spus băiatului că o tornadă gigantică se îndreaptă spre peșteră și că are nevoie de ajutorul lui. Băiatul repede luă în spate unicornul și, fără nicio frică, a evacuat grota și a pus unicornul în siguranță. Atunci, diavolii au apărut și i-au spus băiatului că aceasta era, de fapt, ultima faptă bună pe care trebuia să o îndeplinească.

Băiatul a fost eliberat și a trăit fericit până la adânci bătrâneți.

Pentru cei ce vor să savureze poveștile pe tonuri de jazz, acestea sunt disponibile și în format video.